Incredibila problemă de viaţă şi de moarte a lui Nea Petrică Roman

Aceasta este povestea incredibilă a problemei de viaţă şi de moarte a lui Nea Petrică Roman, un român ca oricare altul şi, prin aceasta, reprezentativ pentru milioanele care, poate, au crezut că prin căderea comunismului sau prin aderarea ţării la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-Atlantică viaţa lor se va îmbunătăţi. Un soi de principiu al vaselor comunicante aplicat la viaţa unei naţiuni arată că, de obicei, cu cât un sistem socio-politic dobândeşte mai mult siguranţă, cu atât există mai puţină libertate, şi vice-versa. România a fost întotdeauna un creuzet al situaţiilor atipice, unde cele mai solide teorii au fost cu uşurinţă infirmate şi unde şi cele mai nobile idealuri şi-au găsit un sfârşit abject.

Victimă a proletarizării forţate din anii cincizeci, în adâncul său Nea Petrică Roman a rămas întotdeauna un ţăran autentic, care preferă să aibă veceul în curte şi să vadă mai întâi cum o mai duc animalele din ogradă şi abia după aceea să ia micul dejun. Preluată de la bunicul său, un gospodar oarecum înstărit dintr-un sat îndepărtat de pe lângă Slobozia căruia comuniştii îi confiscaseră o mică livadă de meri, Nea Petrică Roman avea o vorbă: “În timpul probabil şi-n politicieni să nu-te-ncrezi.” Revoluţia anticomunistă şi tranziţia de la economia etatizată la piaţa liberă trecuseră de mult, dar familia sa tot nu reuşise să-şi recupereze livada. În locul ei tronau acum un supermarket şi o benzinărie, ale căror acţionar principal se zvonea că este primarul – adică cel ce fusese primar fruntaş al întrecerii socialiste în regimul comunist şi care acum se lăuda cu singurul certificat de participant la revoluţia anticomunistă din sat.

Nea Petrică Roman nu s-a numărat printre entuziaştii pe care i-a dat euforia afară din casă cu ocazia aşa-zisei revoluţii din decembrie ’89. Dimpotrivă. A fost prima şi singura oară când s-a certat cu fiul său, Victor, care de câteva nopţi participa la pichetarea Pieţei Universităţii împreună cu alte câteva zeci de studenţi inconştienţi din Bucureşti şi Timişoara.

Când ajunse la slujbă în dimineaţa zilei de 22, câţiva angajaţi mişunau prin faţa porţii.

- ’Neaţa, Nea Petrică, zise unul.

Nea Petrică Roman era mult mai tânăr pe vremea aceea, dar colegii de muncă întotdeauna îl numiseră aşa, Nea Petrică, nu numai pentru că era mai înalt şi mai solid ca mulţi dintre ei, ci şi datorită seriozităţii sale şi a naturaleţei cu care rezolva orice problemă de serviciu.

- Tovarăşul Petre Roman este un comunist adevărat, un model de cinste şi corectitudine, nu pierdea ocazia adesea să declare şeful biroului organizaţiei de baza al P.C.R., tovarăşul Oprea, singurul care nu-l numea Nea Petrică. De ce nu te-nscrii, tovarăşe, în partid? Şi să nu-mi zici iar vorba aia cu vremea şi politicienii că ne supărăm. Serios, acum. Ţara are nevoie de oameni vrednici ca dumneata.

- Dar ce? râse Nea Petrică. Plec undeva dacă stau aşa cum sunt? Rămân cu voi, nu-ţi face griji. Nu plec nicăieri.

În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Nea Petrică Roman aproape că întărziase la serviciu, lucru ce nu se întâmplase niciodată în zecile de ani de când se afla în câmpul muncii. Era nedormit şi groaznic de îngrijorat pentru că Victor nu trecuse toată noaptea pe acasă. Nea Petrică era aproape sigur că fusese arestat şi că, în cel mai bun caz, zăcea acum într-unul dintre beciurile secrete ale Securităţii.

Trecând de poartă, Nea Petrică văzu că majoritatea lucrătorilor se aflau încolonaţi în curtea întreprinderii.

- Ce-i cu voi adunaţi aicea, oameni buni? întrebă el.

- Mergem să-l dăm jos pe Ceauşescu, Nea Petrică, răspunse plin de avânt revoluţionar tovarăşul Oprea.

Cu excepţia colegilor din personalul tehnic, economic şi administrativ, toată lumea porni pe stradă către Piaţa Universităţii scandând lozinci anticomuniste. Nea Petrică se miră cum de nimănui nu i se păru suspect că tocmai tovarăşul Oprea, cel care nu demult îi ameninţa cu tăierea salariului şi retrogradarea din funcţie dacă nu participau la grandioasele manifestari cu caracter festiv ale PCR, tocmai el deci, purta acum stindardul revoluţiei anticomuniste. Îşi ţinu însă gura, iar la prima intersecţie se pierdu printre trecătorii care căscau ochii de pe trotuar şi porni către casă.

Pe un alt bulevard se apropria o coloană uriaşă de muncitori de la IMGB, zbierând toţi la unison:

- Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!

- Vino cu noi, tataie, strigă către el un tânăr ce mărşăluia în fruntea coloanei.

Chiar dacă împlinise 45 de ani cu doar câteva zile înainte, Nea Petrică Roman nu se supără la auzul apelativului tataie. Se obişnuise ca oamenii să-l creadă mai în vârstă decât era cu adevărat, iar în plus tânărul care-l îndemnase să li se alăture părea un băiat sincer înflăcărat. Nea Petrică îşi aminti de fiul său, aflat cine ştie pe unde, iar inima i se strânse încă o dată la gândul că autorităţile vor da curs ameninţărilor ceauşiste şi ‘vor anihila cu maximă hotărâre elementele destabilizatoare şi antirevoluţionare’.

- Vino cu noi, bre, repetă tânărul.

- Unde? îi zâmbi Nea Petrică cu căldură, ca şi când ar fi vorbit cu propriul fiu.

- Să-l dăm jos pe Ceauşescu, răspunse băiatul.

- Şi pe cine puneţi în loc?

- Cum? întrebă tînărul cu o expresie de nedumerire pe chip.

- Pe cine puneţi în loc? repetă Nea Petrică.

Tânărul se încruntă preţ de o clipă, după care-şi continuă marşul, încă mai energic şi mai zgomotos ca până atunci.

Spre seară sosi şi Victor acasă, obosit şi demoralizat. Îndată ce intră pe uşă, smulse telecomanda de lângă Nea Petrică Roman şi închise televizorul.

- Ce-ai, omule?

Victor se trânti într-un fotoliu cu faţa îngropată în palme, gâfâind sacadat. Ana, soţia lui Nea Petrică, îşi privi fiul îngrijorată.

- Nu vorbeşti?

- Ce să vorbesc? răbufni Victor. Parcă nu te interesa politica.

- Eu mă uitam la televizor, nu Petre, zise Ana. Petre îi suna la telefon pe toţi cunoscuţii noştri, încercând cu disperare să dea de tine. Am auzit focuri de armă în stradă şi am văzut la televizor că au murit oameni în centru.

- Îmi pare rău, mamă, zise Victor cu vocea gâtuită.

Ana îl strânse în braţe, iar Victor o îmbrăţişă şi el, cu ochii plini de lacrimi.

- Sunt un prost, spuse el printre sughiţuri. Avea dreptate tata.

- Când am zis eu că eşti prost? întrebă Nea Petrică Roman.

- Lasă, că nu trebuie s-o spui ca să-mi dau şi singur seama. Am fost un prost să cred că poporul s-a trezit şi că în sfârşit putem să schimbăm ceva în ţara asta, zise Victor.

- Dar dictatorul a fugit, spuse Ana. Am văzut la televizor nişte oameni complet noi: Ion Iliescu, Petre Roman...

Femeia se opri cu un zâmbet vag la gândul că Nea Petrică şi eroul revoluţiei anticomuniste române purtau acelaşi nume.

- Minciuni, zise Victor. O mascaradă pusă-n scenă la televizor şi în spatele căreia o camarilă o înlocuieşte pe alta.

Noi focuri de armă răsunară pe strada lor şi Ana tocmai se întorsese către fereastră pentru a trage complet draperiile, când în apropriere se auzi un pocnet sec iar femeia se prăbuşi străfulgerată la pământ. Un orificiu nu mai mare decât un bob de mazăre apăruse în geam, în micul spaţiu dintre draperii. Glonţul o nimerise pe femeie exact în frunte.

Niciuna dintre întrebările pe care şi le-a pus atunci Nea Petrică Roman nu şi-a găsit răspunsul până în ziua de azi. Cui i-a fost de fapt destinat glonţul fatidic? Încercase un aşa-zis terorist să-l ucidă pe Victor? Şi dacă da, cum aflase unde locuieşte? Fusese Ana victima unui foc tras la întâmplare? Şi dacă da, cum se face că traiectoria glonţului indica faptul că trăgătorul se aflase undeva deasupra lor, deşi ei locuiau la etajul opt?

Din ziua căderii comunismului şi a dispariţiei soţiei sale, parcursul lui Nea Petrică Roman a devenit din ce în ce mai haotic şi mai incongruent. Când un om este condamnat, fără sorţi de speranţă, să decadă şi să piară spunem că avem de a face cu un destin tragic. Dar când un om realizează că întreaga sa viaţă de individ activ se identifică cu ceea ce urăşte el mai mult, în cazul lui Nea Petrică Roman comunismul, atunci putem spune că avem de a face cu un destin absurd.

Viaţa de individ activ a lui Nea Petrică Roman s-a încheiat în timpul mineriadei din iunie 1990. Era seară şi cete demoniace de mineri din Valea Jiului aflaţi sub acţiunea unui ineluctabil reflex pavlovian întreţinut un funcţionar anonim de la ministrul transporturilor, se îmbarcaseră în trenuri şi se repeziseră încă o dată la Bucureşti, unde împânziseră centrul oraşului mai rapid şi mai devastator ca o ciumă neagră. Nea Petrică se întorcea de la muncă pe bicicletă, când fu atacat cu bestialitate în Piaţa Operei de către un comando de ortaci pe jumătate beţi, pe jumătate criminali.

E o minune că a supravieţuit. După mai bine de două zile de la incident, Nea Petrică Roman a fost descoperit zăcând într-un lac de sânge pe holurile Institutului de Medicină Legală din Bucureşti, printre câteva zeci de cadavre ce-şi aşteptau cu sânge rece rândul la morgă. Confuzia era pe deplin de înţeles. Cu genunchii zdrobiţi, coastele rupte şi toate oasele feţei sparte, Nea Petrică arăta de parcă ar fi fost aruncat dintr-un avion de recunoaştere survolând România la câteva mii de metri altitudine.

Sunt voci ce susţin că Nea Petrică Roman îşi datorează viaţa tocmai interestului pe care starea sa excepţional de critică l-a trezit în întreaga comunitate medicală. Pe scurt, salvarea, însănătoşirea şi recuperarea sa fiziologică au alcătuit un proces complex, în mai multe etape, ce a inclus pe lângă sute de operaţii chirurgicale tradiţionale şi câteva intervenţii unice, care astăzi fac obiectul de studiu al mai multor cursuri din literatura de specialitate.

Când a fost externat la aproape un an de la evenimente, Nea Petrică Roman avea funcţiile metabolice şi cerebrale normale şi se putea deplasa pe propriile-i picioare, deşi şchiopătând.

- În toată experienţa mea medicală, îi spuse lui Nea Petrică la plecare doctorul ce se ocupa de cazul său, un bătrân cu o claie de păr des şi alb ca neaua, nu am mai văzut o dorinţă de viaţă de o asemenea forţă. Dar pentru că nu mai poţi depune efort susţinut şi nici nu mai putem face nimic în ce priveşte degetul opozabil pe care l-ai pierdut la mâna dreaptă, îţi recomand să te pensionezi anticipat.

Ceea ce Nea Petrică, cu inima frântă, a şi făcut.

Poate că biologic Nea Petrică Roman era, într-adevăr, înzestrat cu un fenomenal aparat de supravieţuire. În spirit, totuşi, lucrurile nu au stat deloc la fel.

- Acum că ai tot timpul din lume, ce vei face Nea Petrică? întrebă doctorul pe un ton ce se voia optimist în vreme ce-i semna actele.

- Îmi voi contempla nimicnicia proprie şi a tot ceea ce există.

Acest răspuns fu doar gândit, nu şi rostit de Nea Petrică. Erau lucruri pe care nu le-a putut împărtăşit nimănui până la capăt. Oamenilor le este mai uşor să accepte gesturile suicidale exhibiţioniste de pe Facebook sau sinuciderile redundante ca ale unor artiste triste, decât să înţeleagă inapetenţa de a trăi a celor obişnuiţi şi anonimi, ca ei înşişi. Sau ca Nea Petrică Roman.

În anii ce-au urmat Nea Petrică n-a făcut nimic altceva decât să încerce să înveţe să iubească iar viaţa şi, fiindcă lucrurile păreau a reintra pe un făgaş normal, într-o oarecare măsură a şi reuşit. După absolvirea facultăţii ca şef de promoţie, Victor îşi luă de soţie o tânără minunată, violonistă la Orchestra Naţională Radio, cu care avu în curând doi copii frumoşi şi sănătoşi. Situaţia lor materială a rămas însă oarecum precară chiar şi în anii în care economia ţării dădea semne de învigorare, dar pentru că locuiau cu toţii împreună greutăţile puteau fi depăşite ori îndurate ceva mai uşor. Şi, de dragul familiei, Nea Petrică se hotărî să mimeze pentru o vreme încrederea în viitor.

Contradicţii insolubile anunţau un viitor sumbru, însă. Nea Petrică Roman nu putea să nu se întrebe cum este posibil ca, după ani de escrocherii piramidale şi zeci de falimente bancare, personalitatea în care românii au cea mai mare încredere să rămână guvernatorul Băncii Naţionale. Sau cum de există magnaţi ai asfaltului într-o ţară cu o infrastructură rutieră la pământ. Şi cum se face că un fost angajat peste hotare al regimului ceauşist se poate erija în campion al desecretizării arhivelor fostei Securităţi ori în erou al condamnării comunismului.

Când jucătorul numărul unu al naţiunii a început să instituie noi taxe şi să taie drastic din salarii, economia ţării era deja îngenuncheată de fraude şi corupţie endemică. Preşedintele i-a dat doar lovitura finală.

Nimeni nu a măsurat cu exactitate amploarea valului de emigraţie ca urmare a îndemnului preşedintelui ca oamenii să-şi facă un rost pe alte meleaguri, dar un lucru este sigur: o proporţie din ce în ce mai mare dintre aceştia renunţă să mai vină vreodată în România. Nu a durat mult până când Victor şi-a luat soţia şi copii pentru a se stabili pentru totdeauna în Occident.

Cu pensia mutilată de noi impozite şi contribuţii, lui Nea Petrică Roman îi venea acum aproape imposibil să se descurce cu facturile de la bloc. Îl bătea gândul să vândă apartamentul şi să se întoarcă la ţară, aşa că îşi vizită satul său natal să vadă dacă ar putea găsi o casă de vânzare. De parcă ar fi ştiut deja de venirea sa, fiul primarului îl aştepta la gară intr-o maşină de teren, cu care-l duse direct la primărie.

- Bine-ai venit, Nea Petrică, îl întâmpină primarul jovial, tot un zâmbet. Bine-ai venit.

Nea Petrică Roman se uită la chipul bătrân şi uscat afundat în jilţul administrativ şi avu o tresărire de spaimă, ca înaintea unei tigve rânjinde din basmele păgâne. Îl încurca şi faptul că primarul îl numea tot Nea Petrică, de parcă el, şi nu moşul din faţa sa, ar fi fost mai în vârstă cu douăzeci de ani.

- Uite cum facem, continuă primarul. Îţi dăm casă şi teren, chiar lângă fosta livadă a lu’ bătrânu-tu. Păsări în curte, odăi cu mobilă, tot ce-ţi trebuie. Numa’ semnează mata hârtiile astea că renunţi la orice pretenţie asupra terenului foste livezi şi casa-i a dumitale. Gratis, nu plăteşti nimic. Acu’, pe loc.

Fiul primarului scoase documentele dintr-o geantă neagră şi le aşternu pe toate pe birou.

- Ce zici, Nea Petrică? rânji primarul. Îngropăm securea războiului?

Auzind voci răsunând în anticamera biroului, primarul strigă prin uşă la secretară:

- Geto, ia vino-ncoa’, măi. Adu şi pe cine mai ai p-acolo.

Secretara intră cu doi săteni, tată şi fiu.

- Intră, Cornele, odată, se bruzului primarul. Hai şi dumenata, nea Ilie, nu mai sta-n uşă ca ţăranu’. Apoi către Nea Petrică Roman: Pe Geta o cunoşti, e nepoată-mea, dar ei doi sunt oameni simpli şi cinstiţi, din sat. Semnezi în prezenţa lor, ca martori.

Fiul primarului îi întinse un pix.

- Nea Petrică vrea să se-toarcă-n sat, oameni buni, le explică primarul celor doi săteni. Aşa că-i dăm casa lu’ moş Tase, îl ştiţi, ăla de-avu fi-miu grijă de el până muri astă vară.

Cei doi dădură din cap că ştiu. Se uitară apoi cum Nea Petrică apucă pixul cu mâna stângă şi semnează, unul câte unul, un vraf de acte pregătite cu migală de o armată de avocaţi pe care niciun om obişnuit nu şi-i poate permite.

Lumea unei persoane nu piere nici când aceasta este mistuită complet de flăcări, şi nici când sfârşeşte îngropată sub gheţuri. Construit cu migală pe parcursul întregii vieţi şi alcătuit din milioane de lucruri infinit variate, de la rutine casnice până la propensiuni supraindividuale, universul unui om nu sucombă odată cu dispariţia fizică a acestuia. Visele şi ambiţiile lui se regăsesc în visele şi ambiţiile celor apropiaţi, faptele sale trăiesc în memoria celor al căror destin l-a schimbat, iar artefactele rămase în urma lui devin obiecte de cult pentru cei ce l-au preţuit.

Nea Petrică Roman căzu la pat mai bine de două săptămâni când trebui să elibereze casa de lucrurile ce aparţinuseră lui şi soţiei sale. În minte îi reveneau, mereu şi mereu, imagini cu el însuşi şi cu Ana, tineri şi frumoşi, mutându-se în noul lor apartament, plini de speranţă şi încredere într-un viitor mai bun pentru ei înşişi şi pentru Victoraş, lumina ochilor lor.

Mistuit de conştiinţa de a fi comis un ultim şi fatal sacrilegiu, Nea Petrică Roman se afundă într-un soi de uitare voluntară, pe care bojdeuca de la ţară reuşi să i-o întreţină cu succes. Casa avea doar două încăperi şi câteva dependinţe rudimentare. Televizor nu exista, iar Nea Petrică nici nu simţi nevoia să-şi cumpere unul. Îşi luă, în schimb, un câine şi mai adăugă câteva găini sănătoase la orătăniile emaciate din ogradă. Peste zi nu făcea altceva decât să îngrijească grădina de legume şi să urmărească mişcarea norilor, încercând să ghicească cum va evolua vremea de la o zi la alta. După care se amuza comparând propriile-i predicţii cu buletinul meteo pe care-l asculta la un radio vechi, cu lămpi, găsit pe-o poliţă în bucătărie.

Într-un mod cu totul de neînţeles pentru el, cu trecerea timpului Nea Petrică Roman fu inundat de nenumărate rememorări ale copilăriei sale petrecute aici, în sat. Erau amintiri atât de clare şi de detaliate încât zile la rând se simţea ca şi când ar fi redevenit băieţelul de demult, a cărui existenţă curgea lin într-un prezent senin şi imuabil.

Cândva Nea Petrică Roman citise un roman sau văzuse un film despre un om născut bătrân, al cărui timp se scurgea pe dos faţă de restul lumii. Îl percepuse ca pe o încercare inutilă şi sterilă, la vremea aceea, ca cineva să conceapă odiseea unui om născut în vârstă pentru a întineri şi, în cele din urmă, a muri copil. Acum, însă, ideea nu i se mai părea la fel de trăsnită.

Reveriile îi erau întrerupte când şi când de apelurile telefonice ale lui Victor, care de curând se stabilise definitiv în Finlanda.

- Acum veţi fi printre primii vizitaţi de moş Crăciun, râse Nea Petrică.

- Nu-i de râs, zise Victor. Mai bine te luam cu noi în loc să zaci în cătunul ăla rupt de lume. Acum se-anunţă şi-o iarnă cruntă pe-acolo pe la voi.

- În politicieni şi-n timpul probabil să nu te-ncrezi, încheie discuţia Nea Petrică în stilul său caracteristic.

Pe de altă parte, eficienţa funcţională şi avantajele psihosociale ale stereotipurilor sunt încă precar studiate.

Iadul pe pământ se dezlănţui brusc într-o seară liniştită de ianuarie, când energiile românilor oscilau oarecum controlabil între letargie şi isterie. Dar fiindcă atât buletinul meteo, cât şi propriile-i predicţii anunţau aceeaşi schimbare de vreme, Nea Petrică Roman nu fu deloc luat pe nepregătite. Se asigură că păsările erau bine închise în coteţ, după ce mai întâi le lăsă apă şi mâncare pentru mai multe zile. Verifică cu grijă ferestrele şi uşile, iar apoi aduse din magazie cazmaua şi lemne de foc să-l ţină o săptămână.

Alimentarea cu electricitate căzu la mai puţin de două ore de la izbucnirea furtunii. Nu o dată i se păru lui Nea Petrică Roman că acum, acum, vântul în rafale năprasnice avea să doboare ferestrele ori să smulgă acoperişul. Uneori reuşea să aţipească câteva clipe, ca apoi inima să-i sară din piept când vijelia începea să bubuie nebună în pereţi. Ghemuit lângă soba din bucătărie, cu spatele încins şi mânile reci ca gheaţa, privi toată noaptea prin hăul negru din geam cum ninsoarea sălbatică tăbărî viscolit peste sat, afundându-l într-un soi de iad nordic, al celor ce nu au avut parte de o moarte eroică.

Când şuierul înteţit al crivăţului îl trezi a doua zi undeva spre prânz, Nea Petrică Roman era amorţit pe podeaua de pământ acoperită cu două rânduri de preşuri. Focul se stinsese de mult, iar soba era bocnă. Prin lumina lăptoasă a amiezii, Nea Petrică întrezări acelaşi torent alb ce împrăştia cu furie primordială uriaşe fuioare de zăpadă în toate direcţiile, razant cu solul vălurit de troiene.

Spre deosebire de uşa de la stradă, cealaltă, adică cea care dădea spre grădina din spatele casei unde se afla şi latrina, se deschidea spre exterior. Era definitiv blocată de nămeţi. În curtea din faţă, zăpada trona până la brâu, iar cu trecerea orelor noianul se înălţa văzând cu ochii.

Ninsoarea continua să cadă cu furie din cerul fumuriu, iar viscolul turbat ce băgase spaima în Nea Petrică Roman peste noapte nu dădea semne de istovire. Sufocat de pâcla deasă, satul era încremenit. Nu putea desluşi bine din cauza negurii albe, dar uliţa părea şi ea îngropată sub dune mişcătoare de zăpadă spulberată de rafale neostoite de vânt. Nu se auzea niciun suflet de om sau de lighioană pe nicăieri. Bătaia surdă a vântului şi viscolul tăios produceau singurul zgomot pe o rază de sute de kilometri.

Mai întăi bătrânul făcu focul şi se dezamorţi puţin la gura sobei. Într-o găleată de plastic găsită prin cămară, avusese grijă de cu seară să pună destulă apă de-o parte, pentru orice eventualitate. După ce folosi o parte din ea pentru a se spăla şi bărbieri, verifică toate ungherele pe unde se puteau afla sticle şi borcane goale. Apoi, cu o răbdare sisifică, începu să transfere apa din găleată în recipientele pe care le mai găsi prin casă. Lipsa degetului mare din palma dreaptă făcea ca întreaga mână să devină aproape inutilizabilă în cea mai mare parte a activităţilor simple, de zi cu zi.

Doar jumătate din apa din găleată încăpu în sticle; restul curse aproape toată pe podea. Calea către vespasiana din spatele casei era blocată de nămeţi, aşa că avea nevoie de găleata goală pentru a-şi face nevoile.

Trebuia să facă o cărare prin zăpada din curtea din faţă, măcar pentru a da de mâncare la păsări şi pentru a ieşi la stradă în caz de nevoie. Cu o singură mână utilizabilă, însă, cazmaua nu îi era aproape de niciun folos. În bucătărie avea un făraş mare, de metal, şi îi veni ideea să încerce să deszăpezească cu acesta.

Îi luă oră să elibereze un spaţiu de vreun metru pătrat din faţa intrării. Fu nevoit să lucreze cu uşa deschisă, aşa că o mare parte din zăpada troieniă se întinse de-a lungul holului până în bucătărie, peste balta deja creată la transferul apei.

Primele cinci-zece minute fură cele mai năprasnice. Vântul aprig izbise uşa de perete şi, deşi îmbrăcat cu o şubă siberiană lungă până la genunchi, bătrânul simţea că rafalele necontenite şi omătul viscolit treceau efectiv prin el. Orbit şi sufocat de palele succesive ale crivăţului rece ca gheaţa, scăpă unealta din mână şi simţi imediat o arsură în gleznă. Zburat de vântul aprig, făraşul îl izbise cumplit peste picioare.

Nu era omul care să se lase cu una cu două; ba chiar piedicile nu făceau decât să îl înverşuneze mai mult. Cu mâna beteagă peste faţă pentru a se feri de viscol, apucă făraşul într-o strânsoare de cleşte şi porni să lopătească regulat, aruncând zăpada departe, către dreapta. Trebui să renunţe în curând, însă, pentru că din pricina vântului tot omătul îi venea înapoi în ochi şi începu să azvârle zăpada către stânga, ceea ce îi venea peste mână şi necesita mult mai multă forţă.

În cele din urmă căzu fără suflare, învins de viscolul ce nu-i permitea să respire. Mâna nu şi-o mai simţea deja de câteva minute, dar acum degetele îl dureau cu o usturime de nesuportat. Intră înapoi în casă şi închise cu greu uşa în urma lui. Holul era aproape plin de zăpadă. Când se refugie în bucătărie, unde încercă să se încălzească lângă sobă, văzu că primele falange ale degetelor de la mâna stângă erau atât de golite de sânge încât putea vedea lumina trecând prin carnea lor gălbui-albicioasă. Cum la căldură durerea din degete părea să se intesifice, se gândi ca până una-alta să vâre mâna în balta din hol. Mişcă falangele cu înfrigurare preţ de câteva minute, înăuntrul şi în afara apei, până când sângele îi reveni treptat în degete.

Abia atunci observă bocancul năclăit de sânge. Ridică cracul pantalonului şi văzu că acolo unde îl lovise făraşul de metal se afla acum o tăietură de un lung de palmă, din care sângele şiroia nestingherit. Spălă repede rana, turnă peste ea o palmă de spirt şi o pansă cât putu de bine. Îl dureau atât mâna cât şi piciorul, dar nu mai mult decât restul corpului, chinuit de frig şi de uriaşul efort depus.

Începea să se lase seara şi ştia că dacă nu va face cărarea de astăzi, zăpada va îngheţa peste noapte şi îi va fi imposibil să mai ajungă la păsări sau să iasă din curte. Echipat cu mânuşi îmblănite şi cu un fular înfăşurat peste gură, care îi permitea să lucreze cu viscolul în faţă, termină de eliberat spaţiul din faţa uşii, apoi înaintă către coteţ. Aflate mult deasupra solului, păsările păreau în siguranţă. Bătrânul le găsi pe toate zgribulite într-un colţ, dar aveau destulă apă şi mâncare, aşa că îşi concentră atenţia către câine, care putea fi îngropat în cuşca acoperită complet de nămeţi. Săpă cu migală până în fundul cuştii, de teamă ca bietul animal să nu fi îngheţat şi să zacă ghemuit printr-un colţ. Nici urmă de câine, însă.

Ajuns în poartă, îşi dădu seama că zăpada se înălţa peste gardurile tuturor caselor din împrejur. Uitându-se înapoi spre propria-i bojdeucă, văzu cu deznădejde cum peste tranşeul pe care-l tăiase cu atâta trudă se depuneau treptat noi straturi de ninsoare şi de zăpadă viscolită necontenit. Scobi o gaură adâncă în omătul de lângă gard şi zvârli în ea lăturile din găleata în care îşi făcuse nevoile.

Era noapte deja, iar bătrânul se prăbuşi într-un somn adânc ca moartea, care dură mai bine de douăsprezece ore şi la sfârşitul căruia îl aştepta un vis scurt, dar tranşant. Se afla la manşa unui avion într-un zbor de recunoaştere deasupra satului, într-o zi senină cu cer albastru, soare orbitor şi, întins pretutindeni cât vezi cu ochii, cel mai alb omăt de lume. Nicăieri nu se vedea nicio ţipenie de om. Deodată zări undeva în depărtare o siluetă făcând semne cu mâna de pe o colină ţuguiată ce părea a fi acoperişul înzepezit al unei case. Apropiindu-se în viraj apucă să distingă faţa bărbatului cu pricina, care era de fapt el însuşi, cu o mină calmă şi zâmbitoare. Mâna stângă o ţinea streaşină la ochi din cauza soarelui, în vreme ce pe cealaltă, al cărei deget opozabil era întreg şi sănătos, o mişca regulat deasupra capului, parcă în semn de rămas bun.

Se trezi arzând de febră într-un lac de sudoare rece ca gheaţa. Fără puteri şi cu corpul durându-l din toate încheieturile, nu reuşi decât să se schimbe în haine curate şi uscate şi să facă focul în sobă, înainte de a se culca la loc. Boli o vreme, orbecăind între nopţi lungi cu somn agitat şi scurte zile de trezie confuză. Ori de câte ori se simţea în stare, se dădea jos din pat ca să mai pună lemne în foc şi să mai ia o aspirină.

Apoi, într-un miez de noapte fu scuturat de crampe groaznice şi abia avu timp să sară din pat ca să vomeze în căldarea de plastic care îi servea drept oală de noapte. Când ridică privirea din găleată, înmarmuri brusc în faţa geamului întunecat dincolo de care miliarde de fulgi se prăbuşeau tăcut spre el la unison din cerul fără de fund. Deodată îşi zări faţa slăbită în oglinda de pe pervaz şi după mărimea bărbii îşi dădu seama că trecuse mai bine de o săptămână de când zăcea la pat.

Scotoci prin sertare după o lanternă, dar dădu peste un mic aparat radio, fără baterii. Luând bateriile de la aparatul de ras, reuşi să prindă un post de ştiri. Viscolul şi căderile de zăpadă produseseră uriaşe pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti pentru că instituţiile responsabile cu deszăpezirea fuseseră prinse pe picior greşit. Ministrul Transporturilor dădea vina pe Agenţia Naţională de Meteorologie, în vreme ce un lider explica decesul oamenilor prinşi de zăpezi prin aceea că au băut până au murit. Primul ministru, mai rezervat, îi invita pe români să mai lase lenea şi să nu aştepte cu mâinile în sân să fie salvaţi de către autorităţi.

Nea Petrică Roman era înzestrat cu o mare toleranţă la frustrări, dar nu accepta să fie suspectat de trândăvie. Un incident cu tovarăşul Oprea rămăsese viu în memoria colegilor de la fabrică şi a tuturor celor pentru care acum fostul şef al biroului organizaţiei de bază a P.C.R. era noul Chief Executive Officer, poziţie din care nu mai provodăuia idealurile obştii, ci un darwinism liberalo-fascistoid:

- Nea Petrică, îl apostrofă Oprea într-o zi, faci cum îţi spun eu că-i mai bine. E clar?

Nea Petrică Roman dădu din cap şi se pregăti să plece, dar orgoliul lui Oprea nu mai putea fi satisfăcut cu o simplă aprobare tăcută.

- Ştii de ce eu vin cu un Audi la serviciu, întrebă el, în loc să călăresc o amărâtă de bicicletă ca dumneata?

Nea Petrică nu zise nimic.

- Pentru că sunt cel mai harnic om pe care l-am întâlnit vreodată, răspunse apăsat Oprea la propria-i întrebare. Poate înveţi ceva din chestia asta.

Nea Petrică Roman nu accepta să i se spună leneş, nici măcar pe ocolite. A doua zi îşi dădu demisia.

A doua zi Nea Petrică nu mai avea temperatură, iar rana de la gleznă părea complet cicatrizată; dar chiar dacă lucrurile ar fi stat altfel, tot era hotărât să-şi croiască drum afară din casă. Singura problemă era troianul care acum acoperea aproape complet uşa de la intrare.

După zile lungi de tăcere, pentru prima dată se auzeau din nou zeci de câini lătrând de pretutindeni, de aproape şi de departe, chemându-se şi stârnindu-se reciproc, de parcă ar fi pus stăpânire pe tot satul. De undeva din spatele casei, dinspre supermarket, se auzea afundat du-te vino-ul unui buldozer.

Singura cale de a ajunge la stradă era să facă un tunel prin nămeţii din curte. Ţinând cazmaua ca pe o lance, cu o singură mână, Nea Petrică izbi repetat zăpada îngheţată până răzbi la omătul făinos din interiorul noianului. Nu avea alt loc unde să arunce zăpada şi, deşi o parte din omăt avea s-o bătătorească pe pereţii laterali, încă o dată fu nevoit să umple holul deja plin de apă şi gheaţă.

Se odihni câteva minute la gura sobei înainte de a înainta spre miezul nămeţilor. Lucrul mergea încet din cauza volumului de muncă şi a frigului crâncen. În plus, în ciuda gerului, fusese nevoit să dezbrace şuba pentru a se putea mişca în voie în timp ce lărgea intrarea în tunel. Din pricina spaţiului strâmt şi a faptului că trebuia să stea tot timpul aplecat, după o vreme nu mai putu folosi eficient nici făraşul, pe care îl înlocui cu o sticlă al cărei fund îl îndepărtă chirurgical lovid-o de lama cazmalei.

Observă că era ud leoarcă pe umeri şi pe spate de la omătul căzut din tavanul tunelului. Săpă un mic şanţ în care aruncă întreg conţinutul căldării de plastic, curăţă găleata cu zăpadă, apoi o fixă bine cu sfoară pe cap, peste căciula îmblănită. Părea că înaintează mai cu spor, când brusc, cu o bufnitură înfundată, tavanul se prăbuşi peste Nea Petrică Roman. Acum bătătorea sprinten pereţii tunelului cu latul sticlei, ca o clipă mai târziu să se trezească complet imobilizat sub o tonă de omăt îngheţat, de unde nu ar fi reuşit să se urnească nici măcar cu un centimetru chiar dacă ar mai fi ştiut drumul spre casă.

Graţie găleţii de plastic, Nea Petrică Roman nu îşi dădu duhul numaidecât; aerul duhnind a fecale şi a vomă reuşi să îl mai ţină în viaţă câteva minute.

- Ironia este că buldozerul curăţa benzinăria în timp ce oamenii mureau îngropaţi în zăpadă, spuse ofiţerul arătând către cadavrul lui Nea Petrică, pe care jandarmii se chinuiau să îl extragă întreg de sub nămeţi.

- Habar n-aveam că mai locuieşte cineva acolo, zise primarul. Apoi râse arătând cu capul spre sticla din mâna lui Nea Petrică: Încă unul care a murit beat.

Nea Petrică Roman zăcea deja de două zile sub troiene când fu găsit de echipele de salvare. Nimeni nu a înţeles nici până astăzi de ce avea îndesată pe cap o găleată portocalie având inscripţionat sloganul TRAIAN BĂSESCU PREŞEDINTE pe o parte şi îndemnul SĂ TRĂIŢI BINE, pe cealaltă.

Criza identitară a domnului Lăzăroiu: între urechism şi cenuşăreală

În calitatea sa de consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, domnul Sebastian Lăzăroiu a produs un articol intitulat “Urechiştii şi cenuşăresele. Cine vine la guvernare?” În acest articol domnul Lăzăroiu descrie o situaţie, identifică o problemă şi nu propune nicio soluţie. Sfârşitul articolului.

Când vorbeşte consilierul unui preşedinte pe agenda căruia la punctul unu se află reforma statului, devenim brusc interesaţi. E şi firesc. Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004 tocmai pentru că dădea glas nemulţumirii cauzate de apetenţa autoritară şi clientelară a regimului lui Adrian Năstase. 

E firesc, deci, ca atunci când domnul Lăzăriou abordează tema bunei guvernări, interesul nostru să devină maxim. Oare cum priveşte consilierul prezidenţial guvernul şi funcţia acestuia de a pune în aplicare legile în vigoare, de a emite unele noi şi de a rezolva problemele sociale în baza monopolului pe care îl deţine în folosirea forţei? Ce părere are domnia sa despre maniera în care instituţiile publice conduc afacerile de interes general, de modul în care acestea folosesc resursele statului şi de măsura în care ele servesc cetăţenilor şi respectării drepturilor lor? Ne va da oare domnul Lăzăroiu drept exemplu buna guvernare din statele democratice liberale unde instituţiile funcţionează pe baza unor standarde clare, exprimate în legi şi regulamente? Va arăta cum, la nivel macro, România luptă împotriva tendinţei specifice societăţilor totalitare de a înlătura distincţia dintre stat şi guvernare şi de a identifica regimul cu statul însuşi? Sau ne va explica cum, la nivel micro, un bun conducător trebuie înainte de toate să angajeze colaboratori de calitate, fie profesionişti cu experienţă, fie oameni cu personalitate şi atitudine, pentru a pune capăt obedienţei şi mediocrităţii?

Articolul domnului Lăzăroiu nu răspunde niciuneia dintre aceste aşteptări. În schimb, ca orice alt material propagandistic favorabil partidului aflat astăzi la guvernare, textul defăimează şi distorsonează pentru a scuza mascat lipsa de performanţă a guvernului susţinut de Traian Băsescu şi pentru a susţine ideologic modelul de conducere autoritară al preşedintelui.

Aşa stând lucrurile, autorul articolului se confruntă din start cu o stringentă problemă de credibilitate, pe care o poate rezolva însă prin competenţă, carismă şi caracter. Ce pierde la capitolul competenţă, cu care tocmai ne-am lămurit, domnia sa câştigă decisiv la carismă. Carisma o ai sau n-o ai, dar domnul Lăzăroiu ştie că nu trebuie să se îngrijoreze excesiv în această privinţă pentru că simpla sa apartenenţă la instituţia prezidenţială îi împrumută sufiecient din aura puterii absolute, la care muritorii de rând pot doar visa. Cu caracterul stă mai prost, iar pentru rezolvarea acestei situaţii autorul se vede nevoit să-şi mobilizeze arsenalul de tehnici pentru câştigarea simpatiei cititorului: mimarea preocupării faţă de probleme publicului larg, pretenţia că simte şi gândeşte ca cei cărora li se adresează şi iluzia analizei neutre şi nepărtinitoare. Rezultatul? O ţesătură abilă şi amăgitoare de truisme, generalităţi, noţiuni vagi, locuri comune, clişee şi jumătăţi de adevăr.

Iată-le, în câteva cuvinte. După ce iniţial anunţă cu emfază că guvernarea e o chestie pretenţioasă, autorul admite că “e şi un act de responsabilitate faţă de cei care te-au ales”, dar asta doar pentru a deplânge o realitate aparent tipic românească conform căreia partidele se folosesc de specialişti înainte de a accede la putere, după care inundă funcţiile publice cu personal inadecvat profesional, însă obedient puterii: “te trezeşti cu ingineri electronişti la agricultură, bamboo-işti la vămi, interlopi pe la îmbunătăţiri funciare”. Astfel încât articolul nu pare să facă altceva decât să avertizeze în legătură cu perniciozitatea fenomenului de suprapopulare a administraţiei cu politruci şi să recunoască legitimitatea dorinţei cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la calitatea oamenilor numiţi în administraţia publică de către partidul de guvernământ.

V-aţi lăsat seduşi deja? Perfect, pentru că şocul abia acum urmează. În fapt, domnul Lăzăroiu nu dă doi bani pe public, la fel cum noţiunea de bună guvernare îl lasă apriori rece. Ceea ce urmăreşte domnia sa în acest articol este doar să justifice politica de cadre arbitrară a partidului aflat la guvernare şi să promoveze sistemul imperativ şi nedemocratic de administrare a afacerilor publice impus de Traian Băsescu pentru că, nu-i aşa, “orchestra guvernării e o treabă complicată”. Metafora administraţiei statului ca ansamblu muzical reduce noţiunea de bună guvernare la schema dirijor/executanţi, unde partea de execuţie se traduce în supunere totală faţă de conducător în numele necesităţii coerenţei generale.   

E vorba de un proces insidios de dezinformare şi denigrare. “Guvernarea are şi o latură artistică pentru ochii publicului”, continuă domnul Lăzăroiu parabola orchestrei, lăsând să se înţeleagă că buna guvernare ar ţine mai degrabă de nevoia satisfacerii perceptive a publicului, care este capabil de a aprecia performanţa administrării statului doar în formă şi nu în conţinut. Superficialitatea electoratului este “demonstrată” de autor prin ideea eronată că cetăţenii ar dori să fie martori la evoluţia unui virtuoz doar în virtutea faimei acestuia şi nu pentru realizările sale propriu-zise.

Ne face să ne-ntrebăm. De ce stăruie domnul Lăzăroiu pe această gheaţă subţire, unde poate oricând să piardă bruma de credibilitate pe care şi-a construit-o cu atâta efort? De ce să rişte să susţină ideea electoratului superficial şi uşor impresionat de aparenţe? De ce să marşeze pe minciuna că publicul ar accepta mai degrabă un expert stângaci decât un talent nativ fără patalamale, când adevărul stă exact pe dos? Oare să nu ştie domnul Lăzăroiu că aşteptările noastre sunt întotdeauna mai mari în raport cu expertul decât cu urechistul? Oare să se fi aşteptat cineva cu adevărat ca Emil Boc să înregistreze rezultate mai bune decât ar putea avea Teodor Stolojan în lupta cu criza financiară şi economică în care se zbate astăzi România?   

Bineînţeles că nu. Dar pentru domnul Lăzăroiu nu mai are nicio importanţă, fiindcă ţinta sa reală este omul potrivit la locul potrivit, specialistul. Sau aşa-zisul “tehnocrat fără convingeri”, după cum îl numeşte domnia sa. “Tehnocraţii fără convingeri politice lucrează în laboratoarele nucleare, în medicina aplicată, în informatică. Când lucrezi cu oameni şi politici destinate oamenilor trebuie să îţi asumi o direcţie.” În viziunea autorului, administraţia publică şi profesionişti nu fac casă bună deoarece aceştia din urmă sunt egoişti şi n-au valori ferme. De aceea renunţarea la specialişti este perfect justificată: trebuie “să ai oameni de încredere care să aplice programul politic” şi nu poţi “să te laşi pe mâna unor decidenţi care fac politica obstrucţionistă a Opoziţiei”. Gândirea în alb şi negru a domnului Lăzăroiu reflectă poziţia intolerantă  de tip “cine nu e cu noi e împotriva noastră” a preşedintelui şi a partidului la guvernare, a acelora pentru care specialiştii nu intră în cărţi la împărţirea funcţiilor din administraţia publică nu din cauza închipuitului dispreţ pentru public sau a aplecării către relativism, ci tocmai pentru inapetenţa lor de a face compromisuri morale sau profesionale. Este vorba, aşadar, de un atac la integritatea experţilor care, vezi doamne, n-au coloană vertebrală şi dispreţuiesc publicul, venit tocmai din partea celor pentru care interesele cetăţenilor nu intră nicio clipă în calcul. Pentru că ceea ce contează, nu-i aşa, este doar sprijinul politic acordat guvernului şi obedienţa absolută faţă de cel aflat la pupitru, Traian Băsescu.  

Aşa devin profesioniştii istorie. E firesc, la urma urmei, ca “dirijorul” să-şi încropească o orchestră din oameni calificaţi la locul de muncă şi sponsori de partid recompensaţi cu posturi cheie în structurile statului. Doar să fie nu prea mulţi, căci altfel se instaurează corupţia.

Corupţia, care, de fapt, este miza articolului. Diversiunea domnului Lăzăroiu constă tocmai în devierea atenţiei de la problema corupţiei către subiectul defectuoasei politici de cadre a partidului de guvernământ, “din care nu are nimeni de câştigat nimic”. Chiar aşa, domnule Lăzăroiu? Accesul discreţionar la resursele statului, utilizate după bunul plac prin intermediului mediocrilor şi a corupţilor, nu reprezintă nimic pentru Traian Băsescu şi partidul de guvernământ? Atunci de ce sunt schimbaţi oamenii din administraţia publică până la cele mai mici niveluri? De ce trebuie, în final, transferate clientelismul şi dictatura din partid în structurile statului?

Pentru că este o realitate înrădăcinată la noi, încearcă domnul Lăzăroiu să-i absolve de responsabilitate pe cei aflaţi la conducere. Nu e vorba de Traian Băsescu, ci de o practică inerent românească: “în organizaţiile politice de la noi, mecanismul de selecţie este haotic, iar criteriile mai mult decât discutabile”. Şi nu e vorba de partidul de guvernământ, ci de întreaga noastră clasă politică: “partidele noastre, după 20 de ani, s-au specializat în recrutarea de urechişti pentru guvernare şi cenuşărese pentru Opoziţie”.

Dacă ar fi să dăm crezare acestei false dihotomii, domnul Lăzăroiu însuşi este fie o cenuşăreasă a opoziţiei, fie un urechist al guvernării. Anticipând concluzia nefavorabilă, domnia sa se lansează într-o ultimă şi decisivă operaţie de înfrumuseţare artificială a realităţii. Aparenta incompetenţă din administraţia publică nu-şi are sursa în slaba calitate a oamenilor numiţi de Traian Băsescu, ci rezultă din simple erori instituţionale. Partidul de guvernământ este victima nevinovată a criticilor nedrepte care, pe de-o parte, omit succesele remarcabile din sistem umbrite doar de greşeli ocazionale şi care, pe de altă parte, acuză profesionişti şi urechişti de-a valma. Este foarte probabil, de fapt, ca guvernul să facă lucruri pozitive în conţinut, deşi neatrăgătoare în formă. Datorăm aceste realizări măreţe lui Traian Băsescu şi virtuozilor săi, chiar dacă nu sunt folosiţi la adevăratul lor potenţial sau dacă nu sunt percepuţi ca atare.

Cine spuneaţi că vine la guvernare, domnule Lăzăroiu?

O altă întrebare - De ce mâncăm propagandă pe pâine, domnule Pleşu?

Ştim: pentru că n-avem încotro. Aşa cum ştim că atunci când din motive de incompetenţă administrativă guvernamentală nu avem destulă pâine, nu ne mai rămâne decât să mâncăm propagandă goală. Sau, mai degrabă, să fim hrăniţi cu forţa. Până şi în aparentele momente de respiro, când dăm să răsucim câte o ţigară dintr-o Dilemă veche, minţile ne sunt ameţite de fumul predicator cu iz etnobotanic al articolelor domniei voastre, ca de pildă în cazul celui intitulat “Proprietatea termenilor”.

Stimate maestre, ştim că ubicuitatea evanghelismului doctrinar nu exclude prezenţa accidentală a fenomenelor entoptice sau chiar a percepţiilor eronate. Dar nu există nimic aleatoriu când vine vorba de cea mai veche meserie din lume de când omul se bucură de memorie scrisă. De la evenimente antice ca ascensiunea lui Darius I la tronul Persiei, fondarea imeriului Maurya şi expansiunea romană şi până la momente mai recente ca Reforma sau Contrareforma europeană, dezinformarea sovietică şi îndoctrinarea nazistă, fiecare formă de coagulare diacronică a civilizaţiei umane este în final un precipitat subsecvent agitaţiei propagandiştilor politici.

Omul modern o acceptă ca pe un dat: nu există televiziune fără teleshopping, religie fără misionarism şi politică fără propagandă de partid. În lupta lor pentru obţinerea puterii, partidele politice fac tot ce pot pentru a influenţa atitudinea populaţiei prin campanii electorale, acţiuni de protest sau programe educaţionale pe parcursul cărora faptele nu sunt prezentate imparţial, ci selectiv şi adesea încărcate cu mesaje ascunse în scopul de a produce mai degrabă reacţii emoţionale decât unele de tip intelectual sau raţional. Evanghelistului doctrinar nu-i pasă dacă înţelegem lucrurile mai bine decât o făceam la început; dimpotrivă, pe propagandist îl interesează să ne debusoleze suficient de mult încât să-i acceptăm înşelătoria ca pe o formă superioară de cunoaştere căreia să ne supunem de bună voie.

Prin modul în care îşi defăimează ţinta şi o incriminează de acte reprobabile din punct de vedere intelectual şi moral, articolul domniei voastre oferă un material bogat pentru înţelegerea propagandei politice şi a modului cum funcţionează. Pe scurt, stimate domnule Pleşu, în “Proprietatea termenilor” prezentaţi ideea că Traian Băsescu manifestă o înclinaţie către dictatură ca pe o prostie neacoperită de realitate pentru că 1) reprezintă un “abuz lingvistic”, 2) pornit din “rea-credinţă”, 3) care aduce o ofensă victimelor “adevăratelor dictaturi” şi 4) care are “politic vorbind, efectul invers decât cel scontat”. În final îi sfătuiţi pe opozanţii preşedintelui să se dezică de proştii, istericii şi lichelele care-l critică pe preşedinte şi să se apuce de o critică raţională şi argumentată a acestuia. Să vedem, la fel de succint, de ce acest aparent apel la luciditate şi bun simţ colcăie în fapt de tehnici şi mesaje propagandistice.

Înainte de toate, “Proprietatea termenilor” identifică înfierator ţinta şi o demonizează prin etichetări detractoare, ridiculizare, transfer negativ şi repetiţie ad nauseam. Ţinta domniei voastre în acest articol, domnule Pleşu, este opoziţia politică actuală din România, care acuzându-l pe Traian Băsescu de practici dictatoriale dă dovadă de prostie, ignoranţă, iresponsabilitate, dereglaj mental, imaturitate, obrăznicie, lipsă de rigoare lingvistică, rea-credinţă, furie otrăvită, minciună, demagogie şi inabilitate politică. Este vorba de etichetări directe, repetate la nesfârşit, menite mai degrabă să satisfacă nevoile de certitudine ideologică ale propriilor partizani decât să convingă un public neutru sau chiar ostil. Criticii “mincinoşi şi demagogi” ai preşedintelui dovedesc o “lipsă de respect pentru proprietatea termenilor”, o “iresponsabilă manevrare a cuvintelor”, o “obrăznicie juvenilă” şi o “grosolană rea-credinţă” pentru că sunt “ori otrăviţi de furie, ori insufficienţi intelectualmente”, ceea ce face ca discursul lor critic să reprezinte doar un “delir semantic şi istoric”, iar acuzaţiile acestora să rămână “simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii”. Prin reiterarea neobosită a acestor calomnii, orice critic al apucăturilor dictatoriale ale preşedintelui devine un demon absolut, iar prin transfer negativ, toţi opozanţii lui Traian Băsescu se trezesc vrednici de dispreţ pentru că nu-i opresc “pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure”.

Propaganda directă din “Proprietatea termenilor” continuă cu dezinformarea cititorului prin utilizarea jumătăţilor de adevăr şi a minciunii. Tehnica distorsionării este anunţată încă din start unde, printr-un subtil apel la tradiţie, protagonistul din “Petrică şi lupul” este transformat dintr-un băieţel inocent şi jucăuş într-un ţăran iresponsabil. Mecanismul dezinformării porneşte de la ideea că analogia dintre preşedintele român şi dictatorii ca Mubarak sau Lukaşenko nu se suţine fiincă regimul lui Traian Băsescu nu prezintă aceleaşi caracteristici dictatoriale ca ale acestora. De fapt opoziţia românească nu protestează împotriva unui stat totalitar, ci critică tendinţele autoritare ale preşedintelui în vreme ce avertizează cu privire la pericolul derapajului către dictatură. Similar, alăturarea Băsescu-Hitler este considerată “la limita kitsch-ului”, ignorându-se faptul că ascensiunea şi menţinerea la putere a lui Traian Băsescu este rodul unei propagande la fel de agresive şi de abile ca cea nazistă. Abilitate de care opoziţia nu ar fi în stare, conform articolului, exact din cauza nefondatelor acuze de avânt tiranic pe care i le adresează preşedintelui, de parcă venirea la putere a acestuia nu se datoreşte în mare măsură tocmai constanţei cu care regimul lui Adrian Năstase era înfierat de neînfrânate propensiuni autoritare.

Procesul de dezinformare din “Proprietatea termenilor” se desăvârşeşte prin repetatul apel la emoţie şi la ridicol. Potrivit articolului, dacă îl acuzăm pe Traian Băsescu de vocaţie dictatorială, ne comportăm “jignitor faţă de victimele adevăratelor dictaturi”. Simpatia pentru aceste victime este falsă, însă, atâta vreme cât se omite faptul că printre criticii preşedintelui există numeroase victime ale ceea ce se numeşte aici “dictatură adevărată”, şi anume ale regimului totalitar de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Dezinformarea cea mai sfidătoare constă în ignorarea nenumăratelor democraţii de tip dictatorial, cele în care opozanţii puterii îşi pot manifesta libertatea de exprimare fără a fi luaţi în seamă de autorităţi. Iar în loc să producă o definiţie a dictaturii, măcar pentru a da curs propriului îmdemn la rigoare, articolul ridiculizează existenţa democraţiei de tip dictatorial şi acuză opoziţia de intenţii nedemocratice pentru că “invită poporul să apere democraţia printr-o lovitură de stat”, blamând-o pentru încercarea de a câştiga poporul şi de “a-l manevra electoral” prin discursul antitotalitar. Dezinformarea este cu atât mai insidioasă cu cât dreptul legitim al partidelor de a folosi propaganda pentru a-şi influenţa electoratul este refuzat în numele unui discurs raţional şi argumentat, care ne-am fi aşteptat să fie tocmai apanajul unei categorii de gânditori de calibrul domniei voastră, domnule Pleşu. Ironic sau nu, paradoxal sau nu, articolul ne privează exact de “critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate”.

Acum ştim, stimate maestre, cum operează abilul evanghelist doctrinar, iar pentru lecţia aceasta vă suntem recunoscători. Propagandistul va purcede cu o exprimare inteţionat vagă şi imprecisă, de genul “mai mulţi politicieni şi jurnalişti afirma X”, şi va încheia cu o generalizare pripită prin care întreaga opoziţie este blamată pentru că susţine X. Eroarea logică va continua cu tehnica omului de paie, prin care ceea ce se afirmă de către inamic este reinterpretat şi distorsionat pentru a fi combătut mai uşor. În cazul de faţă, opoziţia critică aplecarea către practici dictatoriale manifestată de către Traian Băsescu, în vreme ce “Proprietatea termenilor” discută dacă România este sau nu o dictatură. Un om de paie mare aproape cât un hering roşu, domnule Pleşu. Apoi ne sunt fluturate idei pline de virtute, cum ar fi “responsabila manevrare a cuvintelor”, şi generalităţi strălucitoare, ca aceea a “necesităţii proprietăţii cuvintelor”, tocmai pentru a ascunde o opinie mascată, neexprimată direct dar prezentă pe întregul parcurs al articolului, şi aunume aceea că apucăturile dictatoriale ale lui Traian Băsescu nu reprezintă o realitate. Gogoaşa asta nu o mai înghite nimeni, stimate domnule Pleşu, oricâtă propagandă ni s-ar servi până la refuz, de dimineaţa până seara. Indigestia pe care ne-o produce fervoarea îndoctrinantă a regimului Traian Băsescu provoacă deja reacţii vehemente, cum este chiar răspunsul de faţă, el însuşi foarte probabil impregnat de reziduuri propagandiste. Dar ştiţi ce se spune: Suntem ceea ce mâncăm.