În calitatea sa de consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, domnul Sebastian Lăzăroiu a produs un articol intitulat “Urechiştii şi cenuşăresele. Cine vine la guvernare?” În acest articol domnul Lăzăroiu descrie o situaţie, identifică o problemă şi nu propune nicio soluţie. Sfârşitul articolului.
Când vorbeşte consilierul unui preşedinte pe agenda căruia la punctul unu se află reforma statului, devenim brusc interesaţi. E şi firesc. Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004 tocmai pentru că dădea glas nemulţumirii cauzate de apetenţa autoritară şi clientelară a regimului lui Adrian Năstase.
E firesc, deci, ca atunci când domnul Lăzăriou abordează tema bunei guvernări, interesul nostru să devină maxim. Oare cum priveşte consilierul prezidenţial guvernul şi funcţia acestuia de a pune în aplicare legile în vigoare, de a emite unele noi şi de a rezolva problemele sociale în baza monopolului pe care îl deţine în folosirea forţei? Ce părere are domnia sa despre maniera în care instituţiile publice conduc afacerile de interes general, de modul în care acestea folosesc resursele statului şi de măsura în care ele servesc cetăţenilor şi respectării drepturilor lor? Ne va da oare domnul Lăzăroiu drept exemplu buna guvernare din statele democratice liberale unde instituţiile funcţionează pe baza unor standarde clare, exprimate în legi şi regulamente? Va arăta cum, la nivel macro, România luptă împotriva tendinţei specifice societăţilor totalitare de a înlătura distincţia dintre stat şi guvernare şi de a identifica regimul cu statul însuşi? Sau ne va explica cum, la nivel micro, un bun conducător trebuie înainte de toate să angajeze colaboratori de calitate, fie profesionişti cu experienţă, fie oameni cu personalitate şi atitudine, pentru a pune capăt obedienţei şi mediocrităţii?
Articolul domnului Lăzăroiu nu răspunde niciuneia dintre aceste aşteptări. În schimb, ca orice alt material propagandistic favorabil partidului aflat astăzi la guvernare, textul defăimează şi distorsonează pentru a scuza mascat lipsa de performanţă a guvernului susţinut de Traian Băsescu şi pentru a susţine ideologic modelul de conducere autoritară al preşedintelui.
Aşa stând lucrurile, autorul articolului se confruntă din start cu o stringentă problemă de credibilitate, pe care o poate rezolva însă prin competenţă, carismă şi caracter. Ce pierde la capitolul competenţă, cu care tocmai ne-am lămurit, domnia sa câştigă decisiv la carismă. Carisma o ai sau n-o ai, dar domnul Lăzăroiu ştie că nu trebuie să se îngrijoreze excesiv în această privinţă pentru că simpla sa apartenenţă la instituţia prezidenţială îi împrumută sufiecient din aura puterii absolute, la care muritorii de rând pot doar visa. Cu caracterul stă mai prost, iar pentru rezolvarea acestei situaţii autorul se vede nevoit să-şi mobilizeze arsenalul de tehnici pentru câştigarea simpatiei cititorului: mimarea preocupării faţă de probleme publicului larg, pretenţia că simte şi gândeşte ca cei cărora li se adresează şi iluzia analizei neutre şi nepărtinitoare. Rezultatul? O ţesătură abilă şi amăgitoare de truisme, generalităţi, noţiuni vagi, locuri comune, clişee şi jumătăţi de adevăr.
Iată-le, în câteva cuvinte. După ce iniţial anunţă cu emfază că guvernarea e o chestie pretenţioasă, autorul admite că “e şi un act de responsabilitate faţă de cei care te-au ales”, dar asta doar pentru a deplânge o realitate aparent tipic românească conform căreia partidele se folosesc de specialişti înainte de a accede la putere, după care inundă funcţiile publice cu personal inadecvat profesional, însă obedient puterii: “te trezeşti cu ingineri electronişti la agricultură, bamboo-işti la vămi, interlopi pe la îmbunătăţiri funciare”. Astfel încât articolul nu pare să facă altceva decât să avertizeze în legătură cu perniciozitatea fenomenului de suprapopulare a administraţiei cu politruci şi să recunoască legitimitatea dorinţei cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la calitatea oamenilor numiţi în administraţia publică de către partidul de guvernământ.
V-aţi lăsat seduşi deja? Perfect, pentru că şocul abia acum urmează. În fapt, domnul Lăzăroiu nu dă doi bani pe public, la fel cum noţiunea de bună guvernare îl lasă apriori rece. Ceea ce urmăreşte domnia sa în acest articol este doar să justifice politica de cadre arbitrară a partidului aflat la guvernare şi să promoveze sistemul imperativ şi nedemocratic de administrare a afacerilor publice impus de Traian Băsescu pentru că, nu-i aşa, “orchestra guvernării e o treabă complicată”. Metafora administraţiei statului ca ansamblu muzical reduce noţiunea de bună guvernare la schema dirijor/executanţi, unde partea de execuţie se traduce în supunere totală faţă de conducător în numele necesităţii coerenţei generale.
E vorba de un proces insidios de dezinformare şi denigrare. “Guvernarea are şi o latură artistică pentru ochii publicului”, continuă domnul Lăzăroiu parabola orchestrei, lăsând să se înţeleagă că buna guvernare ar ţine mai degrabă de nevoia satisfacerii perceptive a publicului, care este capabil de a aprecia performanţa administrării statului doar în formă şi nu în conţinut. Superficialitatea electoratului este “demonstrată” de autor prin ideea eronată că cetăţenii ar dori să fie martori la evoluţia unui virtuoz doar în virtutea faimei acestuia şi nu pentru realizările sale propriu-zise.
Ne face să ne-ntrebăm. De ce stăruie domnul Lăzăroiu pe această gheaţă subţire, unde poate oricând să piardă bruma de credibilitate pe care şi-a construit-o cu atâta efort? De ce să rişte să susţină ideea electoratului superficial şi uşor impresionat de aparenţe? De ce să marşeze pe minciuna că publicul ar accepta mai degrabă un expert stângaci decât un talent nativ fără patalamale, când adevărul stă exact pe dos? Oare să nu ştie domnul Lăzăroiu că aşteptările noastre sunt întotdeauna mai mari în raport cu expertul decât cu urechistul? Oare să se fi aşteptat cineva cu adevărat ca Emil Boc să înregistreze rezultate mai bune decât ar putea avea Teodor Stolojan în lupta cu criza financiară şi economică în care se zbate astăzi România?
Bineînţeles că nu. Dar pentru domnul Lăzăroiu nu mai are nicio importanţă, fiindcă ţinta sa reală este omul potrivit la locul potrivit, specialistul. Sau aşa-zisul “tehnocrat fără convingeri”, după cum îl numeşte domnia sa. “Tehnocraţii fără convingeri politice lucrează în laboratoarele nucleare, în medicina aplicată, în informatică. Când lucrezi cu oameni şi politici destinate oamenilor trebuie să îţi asumi o direcţie.” În viziunea autorului, administraţia publică şi profesionişti nu fac casă bună deoarece aceştia din urmă sunt egoişti şi n-au valori ferme. De aceea renunţarea la specialişti este perfect justificată: trebuie “să ai oameni de încredere care să aplice programul politic” şi nu poţi “să te laşi pe mâna unor decidenţi care fac politica obstrucţionistă a Opoziţiei”. Gândirea în alb şi negru a domnului Lăzăroiu reflectă poziţia intolerantă de tip “cine nu e cu noi e împotriva noastră” a preşedintelui şi a partidului la guvernare, a acelora pentru care specialiştii nu intră în cărţi la împărţirea funcţiilor din administraţia publică nu din cauza închipuitului dispreţ pentru public sau a aplecării către relativism, ci tocmai pentru inapetenţa lor de a face compromisuri morale sau profesionale. Este vorba, aşadar, de un atac la integritatea experţilor care, vezi doamne, n-au coloană vertebrală şi dispreţuiesc publicul, venit tocmai din partea celor pentru care interesele cetăţenilor nu intră nicio clipă în calcul. Pentru că ceea ce contează, nu-i aşa, este doar sprijinul politic acordat guvernului şi obedienţa absolută faţă de cel aflat la pupitru, Traian Băsescu.
Aşa devin profesioniştii istorie. E firesc, la urma urmei, ca “dirijorul” să-şi încropească o orchestră din oameni calificaţi la locul de muncă şi sponsori de partid recompensaţi cu posturi cheie în structurile statului. Doar să fie nu prea mulţi, căci altfel se instaurează corupţia.
Corupţia, care, de fapt, este miza articolului. Diversiunea domnului Lăzăroiu constă tocmai în devierea atenţiei de la problema corupţiei către subiectul defectuoasei politici de cadre a partidului de guvernământ, “din care nu are nimeni de câştigat nimic”. Chiar aşa, domnule Lăzăroiu? Accesul discreţionar la resursele statului, utilizate după bunul plac prin intermediului mediocrilor şi a corupţilor, nu reprezintă nimic pentru Traian Băsescu şi partidul de guvernământ? Atunci de ce sunt schimbaţi oamenii din administraţia publică până la cele mai mici niveluri? De ce trebuie, în final, transferate clientelismul şi dictatura din partid în structurile statului?
Pentru că este o realitate înrădăcinată la noi, încearcă domnul Lăzăroiu să-i absolve de responsabilitate pe cei aflaţi la conducere. Nu e vorba de Traian Băsescu, ci de o practică inerent românească: “în organizaţiile politice de la noi, mecanismul de selecţie este haotic, iar criteriile mai mult decât discutabile”. Şi nu e vorba de partidul de guvernământ, ci de întreaga noastră clasă politică: “partidele noastre, după 20 de ani, s-au specializat în recrutarea de urechişti pentru guvernare şi cenuşărese pentru Opoziţie”.
Dacă ar fi să dăm crezare acestei false dihotomii, domnul Lăzăroiu însuşi este fie o cenuşăreasă a opoziţiei, fie un urechist al guvernării. Anticipând concluzia nefavorabilă, domnia sa se lansează într-o ultimă şi decisivă operaţie de înfrumuseţare artificială a realităţii. Aparenta incompetenţă din administraţia publică nu-şi are sursa în slaba calitate a oamenilor numiţi de Traian Băsescu, ci rezultă din simple erori instituţionale. Partidul de guvernământ este victima nevinovată a criticilor nedrepte care, pe de-o parte, omit succesele remarcabile din sistem umbrite doar de greşeli ocazionale şi care, pe de altă parte, acuză profesionişti şi urechişti de-a valma. Este foarte probabil, de fapt, ca guvernul să facă lucruri pozitive în conţinut, deşi neatrăgătoare în formă. Datorăm aceste realizări măreţe lui Traian Băsescu şi virtuozilor săi, chiar dacă nu sunt folosiţi la adevăratul lor potenţial sau dacă nu sunt percepuţi ca atare.
Cine spuneaţi că vine la guvernare, domnule Lăzăroiu?
