Ştim: pentru că n-avem încotro. Aşa cum ştim că atunci când din motive de incompetenţă administrativă guvernamentală nu avem destulă pâine, nu ne mai rămâne decât să mâncăm propagandă goală. Sau, mai degrabă, să fim hrăniţi cu forţa. Până şi în aparentele momente de respiro, când dăm să răsucim câte o ţigară dintr-o Dilemă veche, minţile ne sunt ameţite de fumul predicator cu iz etnobotanic al articolelor domniei voastre, ca de pildă în cazul celui intitulat “Proprietatea termenilor”.
Stimate maestre, ştim că ubicuitatea evanghelismului doctrinar nu exclude prezenţa accidentală a fenomenelor entoptice sau chiar a percepţiilor eronate. Dar nu există nimic aleatoriu când vine vorba de cea mai veche meserie din lume de când omul se bucură de memorie scrisă. De la evenimente antice ca ascensiunea lui Darius I la tronul Persiei, fondarea imeriului Maurya şi expansiunea romană şi până la momente mai recente ca Reforma sau Contrareforma europeană, dezinformarea sovietică şi îndoctrinarea nazistă, fiecare formă de coagulare diacronică a civilizaţiei umane este în final un precipitat subsecvent agitaţiei propagandiştilor politici.
Omul modern o acceptă ca pe un dat: nu există televiziune fără teleshopping, religie fără misionarism şi politică fără propagandă de partid. În lupta lor pentru obţinerea puterii, partidele politice fac tot ce pot pentru a influenţa atitudinea populaţiei prin campanii electorale, acţiuni de protest sau programe educaţionale pe parcursul cărora faptele nu sunt prezentate imparţial, ci selectiv şi adesea încărcate cu mesaje ascunse în scopul de a produce mai degrabă reacţii emoţionale decât unele de tip intelectual sau raţional. Evanghelistului doctrinar nu-i pasă dacă înţelegem lucrurile mai bine decât o făceam la început; dimpotrivă, pe propagandist îl interesează să ne debusoleze suficient de mult încât să-i acceptăm înşelătoria ca pe o formă superioară de cunoaştere căreia să ne supunem de bună voie.
Prin modul în care îşi defăimează ţinta şi o incriminează de acte reprobabile din punct de vedere intelectual şi moral, articolul domniei voastre oferă un material bogat pentru înţelegerea propagandei politice şi a modului cum funcţionează. Pe scurt, stimate domnule Pleşu, în “Proprietatea termenilor” prezentaţi ideea că Traian Băsescu manifestă o înclinaţie către dictatură ca pe o prostie neacoperită de realitate pentru că 1) reprezintă un “abuz lingvistic”, 2) pornit din “rea-credinţă”, 3) care aduce o ofensă victimelor “adevăratelor dictaturi” şi 4) care are “politic vorbind, efectul invers decât cel scontat”. În final îi sfătuiţi pe opozanţii preşedintelui să se dezică de proştii, istericii şi lichelele care-l critică pe preşedinte şi să se apuce de o critică raţională şi argumentată a acestuia. Să vedem, la fel de succint, de ce acest aparent apel la luciditate şi bun simţ colcăie în fapt de tehnici şi mesaje propagandistice.
Înainte de toate, “Proprietatea termenilor” identifică înfierator ţinta şi o demonizează prin etichetări detractoare, ridiculizare, transfer negativ şi repetiţie ad nauseam. Ţinta domniei voastre în acest articol, domnule Pleşu, este opoziţia politică actuală din România, care acuzându-l pe Traian Băsescu de practici dictatoriale dă dovadă de prostie, ignoranţă, iresponsabilitate, dereglaj mental, imaturitate, obrăznicie, lipsă de rigoare lingvistică, rea-credinţă, furie otrăvită, minciună, demagogie şi inabilitate politică. Este vorba de etichetări directe, repetate la nesfârşit, menite mai degrabă să satisfacă nevoile de certitudine ideologică ale propriilor partizani decât să convingă un public neutru sau chiar ostil. Criticii “mincinoşi şi demagogi” ai preşedintelui dovedesc o “lipsă de respect pentru proprietatea termenilor”, o “iresponsabilă manevrare a cuvintelor”, o “obrăznicie juvenilă” şi o “grosolană rea-credinţă” pentru că sunt “ori otrăviţi de furie, ori insufficienţi intelectualmente”, ceea ce face ca discursul lor critic să reprezinte doar un “delir semantic şi istoric”, iar acuzaţiile acestora să rămână “simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii”. Prin reiterarea neobosită a acestor calomnii, orice critic al apucăturilor dictatoriale ale preşedintelui devine un demon absolut, iar prin transfer negativ, toţi opozanţii lui Traian Băsescu se trezesc vrednici de dispreţ pentru că nu-i opresc “pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure”.
Propaganda directă din “Proprietatea termenilor” continuă cu dezinformarea cititorului prin utilizarea jumătăţilor de adevăr şi a minciunii. Tehnica distorsionării este anunţată încă din start unde, printr-un subtil apel la tradiţie, protagonistul din “Petrică şi lupul” este transformat dintr-un băieţel inocent şi jucăuş într-un ţăran iresponsabil. Mecanismul dezinformării porneşte de la ideea că analogia dintre preşedintele român şi dictatorii ca Mubarak sau Lukaşenko nu se suţine fiincă regimul lui Traian Băsescu nu prezintă aceleaşi caracteristici dictatoriale ca ale acestora. De fapt opoziţia românească nu protestează împotriva unui stat totalitar, ci critică tendinţele autoritare ale preşedintelui în vreme ce avertizează cu privire la pericolul derapajului către dictatură. Similar, alăturarea Băsescu-Hitler este considerată “la limita kitsch-ului”, ignorându-se faptul că ascensiunea şi menţinerea la putere a lui Traian Băsescu este rodul unei propagande la fel de agresive şi de abile ca cea nazistă. Abilitate de care opoziţia nu ar fi în stare, conform articolului, exact din cauza nefondatelor acuze de avânt tiranic pe care i le adresează preşedintelui, de parcă venirea la putere a acestuia nu se datoreşte în mare măsură tocmai constanţei cu care regimul lui Adrian Năstase era înfierat de neînfrânate propensiuni autoritare.
Procesul de dezinformare din “Proprietatea termenilor” se desăvârşeşte prin repetatul apel la emoţie şi la ridicol. Potrivit articolului, dacă îl acuzăm pe Traian Băsescu de vocaţie dictatorială, ne comportăm “jignitor faţă de victimele adevăratelor dictaturi”. Simpatia pentru aceste victime este falsă, însă, atâta vreme cât se omite faptul că printre criticii preşedintelui există numeroase victime ale ceea ce se numeşte aici “dictatură adevărată”, şi anume ale regimului totalitar de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Dezinformarea cea mai sfidătoare constă în ignorarea nenumăratelor democraţii de tip dictatorial, cele în care opozanţii puterii îşi pot manifesta libertatea de exprimare fără a fi luaţi în seamă de autorităţi. Iar în loc să producă o definiţie a dictaturii, măcar pentru a da curs propriului îmdemn la rigoare, articolul ridiculizează existenţa democraţiei de tip dictatorial şi acuză opoziţia de intenţii nedemocratice pentru că “invită poporul să apere democraţia printr-o lovitură de stat”, blamând-o pentru încercarea de a câştiga poporul şi de “a-l manevra electoral” prin discursul antitotalitar. Dezinformarea este cu atât mai insidioasă cu cât dreptul legitim al partidelor de a folosi propaganda pentru a-şi influenţa electoratul este refuzat în numele unui discurs raţional şi argumentat, care ne-am fi aşteptat să fie tocmai apanajul unei categorii de gânditori de calibrul domniei voastră, domnule Pleşu. Ironic sau nu, paradoxal sau nu, articolul ne privează exact de “critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate”.
Acum ştim, stimate maestre, cum operează abilul evanghelist doctrinar, iar pentru lecţia aceasta vă suntem recunoscători. Propagandistul va purcede cu o exprimare inteţionat vagă şi imprecisă, de genul “mai mulţi politicieni şi jurnalişti afirma X”, şi va încheia cu o generalizare pripită prin care întreaga opoziţie este blamată pentru că susţine X. Eroarea logică va continua cu tehnica omului de paie, prin care ceea ce se afirmă de către inamic este reinterpretat şi distorsionat pentru a fi combătut mai uşor. În cazul de faţă, opoziţia critică aplecarea către practici dictatoriale manifestată de către Traian Băsescu, în vreme ce “Proprietatea termenilor” discută dacă România este sau nu o dictatură. Un om de paie mare aproape cât un hering roşu, domnule Pleşu. Apoi ne sunt fluturate idei pline de virtute, cum ar fi “responsabila manevrare a cuvintelor”, şi generalităţi strălucitoare, ca aceea a “necesităţii proprietăţii cuvintelor”, tocmai pentru a ascunde o opinie mascată, neexprimată direct dar prezentă pe întregul parcurs al articolului, şi aunume aceea că apucăturile dictatoriale ale lui Traian Băsescu nu reprezintă o realitate. Gogoaşa asta nu o mai înghite nimeni, stimate domnule Pleşu, oricâtă propagandă ni s-ar servi până la refuz, de dimineaţa până seara. Indigestia pe care ne-o produce fervoarea îndoctrinantă a regimului Traian Băsescu provoacă deja reacţii vehemente, cum este chiar răspunsul de faţă, el însuşi foarte probabil impregnat de reziduuri propagandiste. Dar ştiţi ce se spune: Suntem ceea ce mâncăm.
